Cum au cucerit americanii Parisul II
E vorba de modă, noi nu facem politică!
Unul dintre aspectele esențiale ale succesului americanilor la Versailles a fost folosirea modelelor afro-americane.
Oricât de incredibil ar putea părea azi, folosirea acestora în prezentări de modă la finele anului 1973, nu era un lucru neapărat obișnuit. De altfel designerii americani, care au investit 5000 de dolari fiecare pentru show, erau în căutare de oferte avantajoase în acest sens, spre deosebire de francezi care și-au bugetat show-urile cu suma consistentă de 30.000 de dolari, plus sponsorii generoși, putând astfel să-și permită extravaganțe scenice, așa cum s-a și petrecut.
Pe cât de adevărat că banii nu sunt neapărat chezășia singulară a unui potențial succes. Bătălia de la Versailles a dovedit-o cu prisosință.
Pentru a fi trecut pe lista finală un model trebuia să fie aprobat de cel puțin trei designeri americani- Halston, ca de obicei s-a singularizat prezentându-se cu modelele sale preferate, celebrele Halstonettes, un fel de gruppies, am zice azi, cu care acesta nu împărtășea doar activitatea strict profesională ci și relații de prietenie și entartainment în afara atelierului de creație, printre ele celebra Pat Cleveland sau nordica Karen Bjornsen- un fel oglinzi umblătoare ce-i reflectau preferințele estetice- înălțimea, suplețea și atitudinea nonșalantă
Din numărul total al modelelor americane, cel puțin o treime erau modele afro-americane, lucru care a impactat enorm spectacolul de modă, așa cum s-a desfășurat el la fața locului, fiind ceva neobișnuit pentru europeni.
Deoarece nici scenografia n-a putut fi realizată conform planului gândit de John Eula, celebrul ilustrator american,
comisionat cu această sarcină, din cauza unor erori de măsurare care au fost constatate la fața locului, mare parte din momentele spectacolului american au fost niște improvizații în care spontaneitatea și prezența de spirit a fiecărui participant a fost esențială, ca și farmecul și dinamismul modelelor cărora li s-a cerut să facă în așa fel, încât să însuflețească prin dans, ritm și mișcare, creațiile purtate.
Momentul Oscar de la Renta, ultimul din spectacolul american a început pe Love’s Theme a lui Barry White,
cu Billie Blair, un model afro american devenit celebru, pe post de magician ce scotea pe rând, din palmă câte o eșarfă colorată, semnalul pentru ca cinci modele să apară pe scenă înveșmântate în culoarea respectivă din materiale fluide ca șifon sau voal, ce prindeau viață prin gestica și ritmul modelelor.
Într-adevăr, cum s-a constatat post factum, în cronicile dedicate evenimentului, o condiție esențială vizuală a succesului, care a făcut sala să se ridice în picioare în unanimitate și să strige bravo repetat, aruncând caietele program în sus, la finalul reprezentației americanilor, a fost prestația modelelor afro americane- despre Pat Cleveland, de pildă se spune că era în stare să se rotească succesiv de nenumărate ori, fără a fi vreo dansatoare expertă, fapt ce punea într-o altă lumină o creație croită en cloche.
Deși au recurs la scenografii complicate și încărcate, sub bagheta regizorului responsabil cu momentul francez, Jean-Louis Barrault, care au plictisit prestigioasa audiență în prima parte a spectacolului, francezii și-au pus admirația neechivocă doar pe seama realizării artistice a americanilor, trecând în plan secund creațiile, pe care le considerau simple.
Magia a constat în modul cum prezentarea hainelor a fost conectată cu momentul contemporan, cu spiritul vremurilor. Hainele au fost arătate ca fiind înzestrate cu personalitate, mișcare și individualitate, calități ca spontaneitatea, realismul sau frumusețea netrucată, imperfectă, fiind condițiile nepremeditate de designeri, ce le-au asigurat succesul.
Cu siguranță minimalismul scenografic- un poster mare desenat de Eula însuși pe fundal, reprezentând turnul Eiffel, ca și regia de lumini bine dozată corelată cu coregrafia, la rândul său spontană, în cazul majorității designerilor, au făcut ca hainele să poată să-și trăiască momentul de glorie în luminile rampei.
Mai mult decât atât, manierele de creație, stilul american versus cel francez, ready to wear, adică simplu, cum li s-a părut francezilor, versus couture- sofisticat, adesea greoi s-au înfruntat stilistic într-o bătălie a tendințelor unei epoci istorice în care, tocmai nevoia de accesibil, viteză, dinamism erau coordonatele esențiale de care publicul, consumatorul, avea nevoie, și într-o foarte mare măsură, fix femeile, cele pentru care creațiile erau concepute și a căror număr se dublase sau chiar triplase în câmpul muncii.
Le Grand Divertissment a Versailles cum au numit francezii evenimentul ( în memoria unui alt mare moment istoric- cel din 1668, când Ludovic al XIV-lea sărbătorea printr-o serbare, victoria asupra Spaniei și anexarea de noi teritorii Franței, prin pacea de la Aix-la-Chapelle) rămâne un moment esențial în configurarea istorică a modei sec. XX și a sferelor sale de influență. Pentru că moda, ca și politica poate deține un soi de supremație în anumite momente date. Evenimentul a dovedit că francezii nu mai erau, așa cum tradiția îi consacrase de secole, stăpânii incontestabili ai creației de modă.
Pentru mai multe detalii, foarte savuroase, de altfel recomand cartea lui Robin Givhan The Battle of Versailles apărută în 2015.
Da, când vezi la ce lipsă de stil e peste tot la noii îmbogățiți, te ia cu silă. Măcar din poze să ne luăm doza de confort vizual.
ce ținute splendide! Of.