Dacă fiecare creator celebru deține o particularitate cu accent anecdotic, care- l va plasa, indiscutabil, în istorie ca fiind original prin excelență, Galliano însuși, nu este cu nimic mai prejos.
Personajele teatrale, pe care el le-a lansat, odată cu finalul prezentărilor sale, sunt și ele, în egală măsură, rodul unei creativități debordante în care înțelege să-și prezinte propria persona.
O extravaganță sui generis care a făcut deliciul prezentărilor marca Galliano.
“ Un cumpărător bun va vedea întotdeauna dincolo de nebunia prezentării calitatea hainelor, adesea ascunsă în spatele show-ului. Oamenii spun adesea că voi claca dar continuă să vină la prezentările mele.
Din câte se știe, Galliano chiar a clacat în 2011, într-o asemenea măsură încât brandul Dior s-a descotorosit repede de el, ca să nu-și șifoneze imaginea, să nu piardă vânzările și să nu-și încalce politicile și preceptele etice și morale.
Absolut regretabil, Galliano ar fi făcut, beat fiind, niște remarci antisemite pe care le-a adresat unor persoane în barul La Perle, moment care i-a pulverizat complet cariera. În linia deja menționată a unor excese de toate tipurile, genialul creator și-a subminat el însuși construcția, deși conform unei mărturii ulterioare ar fi fost el însuși agresat înainte de acest moment.
De urmărit documentarul High and Low- Galliano din 2023 în regia lui Kevin Macdonald, foarte impresionant dar și suficient de exagerat, ca reacție la ceea ce se întâmplase în mod real. Reacțiile erau hipertrofiate deși Galliano nu era Goebbels sau Himmler și nu asasinase pe nimeni. Era beat criță, epuizat, dopat și bolnav, o circumstanță atenuantă serioasă. Am urmărit video-ul și evident, dacă cineva te provoacă văzând că ești beat criță, este inevitabil că-și audă tâmpenii. Am auzit și variante neoficiale cum că așa se gândiseră mai marii de la LVMH să-l debarce. Nu era greu să-i înscenezi ceva.
Incidentul din februarie 2011 a segmentat cariera sa în două părți distincte dar nu mai puțin importante. Îl vom regăsi pe Galliano ca director artistic al brandului Margiela din 2014.
După colecția de absolvire care l-a plasat timpuriu pe orbita celebrității- un mantou din colecție fusese achiziționat din magazinul Browns de Diana Ross- Galliano își consolidează echipa de lucru în care o va include pe Amanda Harlech, ulterior stilistă la Chanel. Ca de obicei creațiile sale sunt deconstruite, interpretate, interșanjabile, versatile.
Deloc de neglijat ca aspect este acela al unei colaborări de lungă durată cu Karen Crichton, designer de costume de teatru ce lucra atunci la Opera Națională.
În 1987 Galliano este numit Designerul britanic al anului pentru prestația la colecția Un tramvai numit dorință inspirat din filmul lui Elia Kazan din 1951. Același premiu îi va reveni și în 1995 pentru colecția inspirată de glamour ul actriței Dolores del Rio.
Pentru colecția din 1987, va crea niște piese remarcabile- așa numitele Shellfish dresses- destinate doar comenzilor unicat. Straturi de organza voluminoase gândite pe o infrastructură realizată de Crichton în atelierul său și apoi adusă la studio unde Galliano și-a lăsat amprenta specifică.
In 1990 Galliano decide că este timpul să prezinte la Paris, văzut ca centrul creației de modă universale. Diferitele finanțări oferite designerului încep să se stingă treptat, așa că prima colecție, prezentată după 1990, va apărea abia în 1993, iar relațiile sociale, legătura cu André Leon Talley și Anna Wintour vor rezulta într-un sprijin consecvent și un spațiu pe măsură pus la dispoziția sa de către Sao Schlumberger, o socialite portugheză- pentru spectacolul său de modă.
Oricît de greu ar putea părea de crezut, cu toate succesele colecțiilor sale, cu premiile primite și situarea într-un segment social în care se simțea validat pentru talentul său incontestabil, o finanțare serioasă a apărut abia când Bernard Arnault i-a oferit direcția artistică a casei Dior cu promisiunea să-i sprijine și brandul ce-i purta numele.
După o perioadă de 15 luni petrecută la direcția artistică a casei Givenchy, Galliano a fost săltat efectiv și plasat la Dior unde a rămas vreme de 15 ani până la incidentul din 2011.
Realizările sale în creația de modă sunt unice prin modul cum a reușit să mixeze influențe diverse etnice, sociale, istorice, conturând prototipuri ale unor eroine de poveste, femei fantastice ce suscită visarea și dorința.
În spatele fiecărei colecții se ascunde imaginația sa nestăvilită și fascinația unor tărâmuri de poveste, altminteri inaccesibile. Culisele creației fiecărei colecții Galliano indiferent că e vorba despre Dior, Margiela sau brandul propriu ascund o poveste ce leagă surse aparent nepotrivite fie că e vorba de Revoluția Franceză, tribul Massai din Africa, figuri aristocratice edwardiene și multe altele.
O întreagă colecție putea prinde viață dintr-un simplu cuvânt pe care Amanda Harlech îl rostea în treacăt, ce-i stârnea imaginația creatorului. De aici o poveste avea să se dezvolte, ce trecea prin toate sectoarele creației, la modele, și la regia flamboyantă ce lăsa publicul cu gurile căscate.
Multe dintre creațiile Galliano au rămas memorabile și prin purtarea lor pe covorul roșu. Una dintre ele purtată de Nicole Kidman la decernarea premiilor Oscar în 1997, rochia verde chartreuse bordată cu blană și brodată cu motive exotice chinezești a făcut furori în momentul apariției sale pe actriță fiind reprodusa mai mult sau mai puțin jalnic în sute de mii de exemplare.
Madonna, Kylie Minogue, Kate Moss, Amal Clooney și chiar regretata prințesă Diana s-au numărat printre clientele sale, consolidându-i aura de rebel cu cauză a modei.
Un creator lovit de genialitate ca și compatriotul său, Alexander McQueen sau Ossie Clark, cu destine fabuloase și deopotrivă tragice- Clark a fost asasinat de un iubit drogat, iar McQueen s-a sinucis. Din fericire, așa cum mărturisea Galliano în documentarul amintit, lui nu i-a reușit deși îi trecuse prin minte, decât compromiterea socială, tot un fel de sinucidere finalmente.
Galliano s-a retras de la direcția artistică a brandului Margiela semnând o colecție fabuloasă, couture, în 2024, ca un fel de cântec de lebădă, poate. Nu se știe ce va face în continuare.
