Roșu/ Sărbătoare
Întâmplarea face să ne întâlnim anul acesta a doua zi de Crăciun așa că mai întâi vă doresc Sărbători pline de pace, bucurie și belșug!
Un prilej de aducere aminte a unor vremuri trecute care pentru mulți tineri ai zilelor noastre, poate nu ar prezenta nici o semnificație fără cuvenita pomenire.
Se împlinesc anul acesta 35 de ani de la Evenimentele din decembrie sau Revoluția anticomunistă din 1989, așa cum i s-a consacrat denumirea din punct de vedere istoric, cu toate neclaritățile încă prezente și nedeslușite, dar cu certitudinea unor morți nevinovate.
Treizeci și cinci de ani este o perioadă îndelungată prin care, generațiile tinere care eram atunci, am trecut, cu speranța unei vieți mai bune, libere, autentice.
Imaginea vieții conturate în tinerețea plină de vise și năzuințe se potrivește prea puțin cu realitatea zilei de azi așa cum se poate citi lesne din ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Cu toate acestea unele fapte trebuie aduse în prim plan pentru a nu fi pierdute prin cenușa trecerii timpului și pentru deplina conștientizare a unei vieți actuale privilegiate prin comparația cu anii aceia.
În momentul când Revoluția a izbucnit la Cluj, aveam 20 de ani, eram studentă în anul I și fix în acea zi ne pregăteam să mergem la repetiții pentru concertul anual de colinzi pe care tinerii greco-catolici îl ofereau anual la diferite spitale și așezăminte sociale, pentru cei bolnavi, aflați în suferință sau pentru cei cu diverse nevoi.
De bună seamă era o formă protestatară de manifestare, mai inofensivă oarecum. Deși nu era primul an în care participam, până în acel moment nu avusesem parte de neplăceri sau reacții punitive oricât de cenzurate erau vremurile.
Îmi amintesc cu precizie cum mergeam pe strada Avram Iancu către Bisericii Ortodoxe unde era întâlnirea noastră clandestină și auzeam focurile de împușcături din actuala piață a Unirii.
Era ceva absolut ireal alăturat unui vuiet ce se propaga către noi cu viteză și cu spaimă. Nu am mai ținut atunci repetițiile și nici concertul în acel an istoric
.Am aflat cu toții, inevitabil, ce se petrecea, iar străzile goale, dezolante, părăsite și pline de hârtii murdare, gonite haotic de vântul rece de decembrie, pe care pășeam a doua zi după fuga lui Ceaușescu erau expresia perfectă a unei frici și incertitudini generale ce umbrea bucuria și speranța.
Dar dimineața fusese altfel. Mi-o amintesc și astăzi, vie, plină de emoție cu sentimentul incredibil a ceea ce putea însemna pentru noi LIBERTATEA!
Deschisesem ochii și radioul. Auzeam pentru prima oară colindele cântate de noi pe străzi, în atâtea alte dăți de Ajunul Crăciunului la un post public de radio. Auzeam cuvântul Crăciun, numele Isus, Maria…
Era de necrezut tocmai pentru că ȘTIAM că-n afara unei visate libertăți de exprimare nu AVEAI VOIE să pronunți unele cuvinte sau concepte, iar dovada supremă că eram liberi se auzea tocmai atunci cântată pe undele radio!
Poate că nu avem actualmente ceea ce ne dorim sau ne imaginăm fiecare după propriile viziuni și proiecții, poate că realitatea exterioară ne dezamăgește constant și cotidian, ca și clasa politică sau orice alt sistem ideologic, instituțional sau material- totul este posibil- dar nu trebuie uitat niciodată că azi deținem ceva ce pe atunci nu aveam: libertatea propriilor opinii, libertatea unor alegeri personale, palida libertate după unii, de-a spune Crăciun fericit, precum și pe aceea de a înfiera, terfeli, înjura tot ceea ce contravine opiniilor personale.
O astfel de nuanță mi-ar plăcea să citim printre literele istoriei și a Sărbătorii ce însoțește Evenimentele din ‘’89. Cred că ar fi decriptarea cea mai onestă.